Despre relațiile noastre

Cât de important poate să fie pentru noi primul an din viață, primele zile? Cât de importante sunt relațiile cu cei care ne îngrijesc? Păi, ceea ce reiese din cercetările făcute în ultimii ani, este foarte important, pentru că noi ne formăm modul în care ne vom atașa de oameni. Cât și cum îi vom lăsa în viața noastră, ce le vom cere, cum îi vom alege și cel mai important ce vom transmite copiilor noștri. Scriam că am fost în primăvara acestui an la o conferință susținută de Kent Hoffman despre Adaptările de personalitate cu rol defensiv (Core Sensitivities) și un citat cu care vreau să încep acest articol este: „Pain that is not transformed is transmitted”(Durerea care nu se transformă, se transmite) – Richard Rohr.

De când te-ai născut ai avut nevoi, nu-i așa? Și ai început să ceri, iar mama ta sau persoana care te-a îngrijit, a răspuns mai mult sau mai puțin nevoilor tale – de siguranță atunci când erai speriat sau te simțeai inconfortabil, de siguranță că e mama acolo și e sigur să explorezi lumea din jur pentru a te dezvolta și nevoia de ajutor în acceptarea și gestionarea experiențelor emoționale. Ei bine, dacă aceste nevoi ar fi fiecare într-un pahar, și aceste pahare ar fi fost umplute până pe la 65-75% este minunat. Dar, dacă ele au fost lăsate goale sau aproape goale, tu ai crescut și ai învățat să crești singur nivelul din pahare. Din această dorință ai dezvoltat una, două sau trei sensibilități emoționale: de siguranță, de separare sau/și de stimă. Realitatea este că fiecare dintre noi are câte puțin sau mai mult din fiecare lipsă și una care e predominată.

Ok, și acum dacă știm că ele există și că noi creștem și legăm relații în funcție de ele ce ar fi important să facem. Câteva lucruri pe care Kent Hoffman le-a susținut și punctat în cele 3 zile au fost:

1. Important e să începem să ne vedem pe noi, pe noi înșine. Să vedem care sunt tiparele după care dezvoltăm relațiile cu cei din viața noastră. Care sunt tiparele relaționale care au tendința de a se repeta și ne duc în diferite puncte ale relației care nu ne fac să fim fericiți și împliniți doar dacă ne sacrificăm pe noi.
2. Când deja începem să vedem cum funcționăm în relațiile noastre, ne luăm puțin timp și conștientizăm cum lucrurile se leagă de modul în care am fost îngrijiți în primii ani de viață.
3. Apoi cu ajutorul unui psihoterapeut sau poate singuri, începem drumul frumos, dar greu, al transformării. De ce facem asta? Eu văd două motive pentru care transformarea este foarte importantă:

• Ca să nu le transmitem aceste tipare copiilor noștri sau celor pentru care vom fi modele în viață.
• Ca să nu fim obosiți pentru că tot timpul vom încerca din răsputeri să găsim strategii pentru a ne „umple fiecare pahar”.

Am vrut să fie un articol scurt care să-ți trezească curiozitatea și să te facă să-ți îndrepți atenția asupra ta. Oare am reușit?